Ayahuasca (1)

Podeaua se leagănă de parcă ar fi aşezată toată într-un hamac. Uşor, abia perceptibil, la început, apoi mai amplu, mai amplu. Deschid ochii, şi tot se leagănă. Lumea toată pendulează suav şi derutant. Mă lungesc pe spate. Lobo mi-a spus să ţin ochii închişi. Nu-mi prieşte poziţia. Revin în semi-lotus, cu coloana dreaptă, aliniată cu aerul care urcă spre stele. Mai beau o cupă şi închid ochii, cum mi-a spus Lobo. Ceilalţi doi s-au trântit pe jos.

Mă legăn în lumea care leagănă podeaua, casa pe piloni, jungla, strigătele de noapte ale păsărilor, cele două râuri. A doua cupă mă captează într-un vârtej tumultuos şi incomprehensibil, pentru că depăşeşte viteza gândului. Dacă deschid ochii văd frame cu frame, viteza de percepţie e mai mare decât viteza de procesare în imagini curgătoare. Văd mai repede decât poate mintea să gândească. Străbat ameţitor un loc ca un tunel ca o super autostradă ca o învârtejire de totul în traiectorie rectilinie. Aproape brusc, dar fără inerţie, mă opresc şi planez domol.

Plutesc deasupra unui grup de oameni aproape goi, cu taliile încinse de materiale colorate care le acoperă coapsele până la jumătate. Poartă pe umeri obiecte prelungi, plate, de forma unor canoe proiectate în plan. În jur e vegetaţie verde, luxuriantă, de junglă. E verdele din Amazonia, de primăvară perenă. În acest arhetip de verde, oamenii strălucesc auriu, pielea lor e are lumină proprie, obiectele sunt decorate cu desene geometrice în care predomină negrul, portocaliul, galbenul şi roşul. Defilează sub mine, la ceea ce par zece metri, să zicem. Eu ştiu că ei aduc obiectele pentru ca eu să le văd, deşi nu ne privim niciodată.

Acum defilează cu nişte obiecte în formă de frunză, vărgate cu violet, galben, roşu şi negru, în dungi dispuse în V după liniile frunzei pline, de forma inimii. Sunt aşezate sus, în capătul unor suporturi lungi ca nişte trestii, şi ei le poartă vertical, paralel cu corpurile. Ştiu că ei sunt aici ca să mă iniţieze în călătorie. Nu ştiu cum ştiu asta, dar ştiu. Este un fel de ceremonie de bun venit.

Îmi arată acum un simbol, mare, pe o suprafaţă care pare textilă, dar asocierile cu concepte cunoscute nu valorează mult. Are flexibilitatea şi suavitatea unui materialul textil. Culorile sunt arămiu şi alb. Cu alb e desenat simbolul, mare, în mijloc. Îl pot reproduce şi acum. Semnificaţia lui este “fiinţă nobilă”. Nu ştiu de ce, mintea îmi serveşte asocierea cu imaginea arhetipală a  unui cal, mai exact un avatar pe care îl traduce astfel. Desenul e asimetric, trasat dintr-o singură linie. În partea de sus o spirală din laturi egale se continuă mai jos cu o bază pe acelaşi tipar al spiralei, dar cu laturile inegale, laţimea mai mare decât înălţimea. Linia începe din mijlocul spiralei de sus şi se termină în mijlocul spiralei bază. Deasupra imaginii, centrat, nişte raze simbolice, ca o coroană. Liniile nu sunt trasate cu precizie, sau perfect drepte. Ca şi cum ar fi fost desenate de o mână vie, nu de o maşină.

[va urma]

Edit: habarnam, dubios si fumurescu, printre altii, au scris si ei despre intalnirile cu abuelita.