Fiinţe asemănătoare cu fluturii şi cu păsările roiesc în culori primare, pure, în ceea ce pare a fi un miez verde de pădure luxuriantă, în care totuşi lumina solară străluceşte plenar pe fiecare suprafaţă vie, în mişcare fluidă. Le surprind în viziunea perferică, aproape definite, aproape asamblate, de fiecare dată cu o fracţiune de secundă prea târziu ca să mi se dezvăluie observaţiei clinice. În plină lumină, îşi păstrează o străvezie dar niciodată îndepărtată peliculă de mister. Şi eu ştiu că este aşa pentru că sunt vii, şi încă ceva, ce nu pot defini în cuvintele de aici.
Tutunul din băutură şi-a făcut efectul acum câteva secunde; în câteva spasme scurte, fără senzaţie de rău fizic, stomacul şi-a vărsat umorile şi cine ştie ce alte amintiri vegetative tezaurizate în timp. Am nimerit ligheanul de lemn pregătit de Lobo, şi, ciudat, m-am felicitat că nu am vomitat pe jos. Imediat după asta mi-am luat zborul şi mai vertiginos. Sunt în două lumi. Una, cea pe care o ştiam 3D, şi alta, mai reliefată, mai reală, mai consistentă. 4, 5, 9D? Aud zgomotele nopţii în jungla de afară şi îi intuiesc pe ceilalţi alături de mine sub cupola plasei de ţînţari întinsă de soţia lui Lobo acum o ora. Două, 30 de minute? Lobo mă întreabă ceva, şi eu îi răspund că sunt bine. Când agită mărunt mănunchiul de frunze, incantând ceva fără cuvinte, simt aproape o prezenţă fizică, şi o senzaţie de răcoare pe frunte. Din când în când ne mai acoperă cu fum. Mă ating cu palma deasupra ochilor închişi, şi îmi dau seama că ard. Concomitent cu toate astea, plonjez în spaţiul cosmic. Simt că o să cad pe spate şi mă încordez ca să evit asta. Constat că nu îmi face bine, şi renunţ, şi îmi dau drumul. În loc să cad, cum mă temeam, încep să plutesc fluid, sunt apă, sunt aer, dar sunt tot eu, şi fac tumbe inimaginabile într-un univers infinit. Trec printre nori de stele, nebuloase luminoase şi colorate, stele şi sori trec pe lângă mine, şi acum sunt departe, tare departe, şi totuşi nu sunt singură, şi nu mă simt singură, deşi nu mai văd pe nimeni lângă mine. Singurătatea nu există, există doar explorarea, doar călătoria. Sunt acasă, oriunde sunt. Nu mai semăn deloc cu mine aşa cum mă vad în oglindă ziua, dar sunt eu, mai ales, cu siguranţă, sunt. Nu există timp. Nu există personalitate, atribute, gânduri, sentimente. Nu există separate, aşa cum le ştiam, sunt unul şi acelaşi lucru, şi din starea asta a fi şi a nu fi echivalează. Eu, în Univers, exist. Sferele de lumină, mari şi mici, încep să zboare din ce în ce mai accelerat. Plutirea mea imponderabilă se preface treptat în viteza luminii, sau mai mult. Stelele devin linii continue. Nu simt viteza, doar o percep vizual. Alt nor de stele, alte nebuloase în culori cunoscute şi necunoscute. Încetinesc, plutesc. Pentru o vreme imposibil de calculat vizitez galaxii după galaxii, oprindu-mă în plutiri suspendate, fără sus şi jos, doar eu, fără nici un atribut. Senzatia de curgere în spaţiu în orice direcţie e nemaipomenit de plăcută, deşi plăcut nu e cel mai potrivit cuvânt. O numesc libertate.
Îmi arată acum un simbol, mare, pe o suprafaţă care pare textilă, dar asocierile cu concepte cunoscute nu valorează mult. Are flexibilitatea şi suavitatea unui materialul textil. Culorile sunt arămiu şi alb. Cu alb e desenat simbolul, mare, în mijloc. Îl pot reproduce şi acum. Semnificaţia lui este “fiinţă nobilă”. Nu ştiu de ce, mintea îmi serveşte asocierea cu imaginea arhetipală a unui cal, mai exact un avatar pe care îl traduce astfel. Desenul e asimetric, trasat dintr-o singură linie. În partea de sus o spirală din laturi egale se continuă mai jos cu o bază pe acelaşi tipar al spiralei, dar cu laturile inegale, laţimea mai mare decât înălţimea. Linia începe din mijlocul spiralei de sus şi se termină în mijlocul spiralei bază. Deasupra imaginii, centrat, nişte raze simbolice, ca o coroană. Liniile nu sunt trasate cu precizie, sau perfect drepte. Ca şi cum ar fi fost desenate de o mână vie, nu de o maşină.
Ei au spus