Povestea continuă cu fragmente despre ruta solitară și inedită în direcția Ecuador, dinspre Peru. Încă în Peru. Alesesem până la urma traseul mai lung și mai dificil, presupunând că va fi și cel mai viu. Cam așa a și fost.
Ajunsă la Mazán, pentru 2 soli un motocarro mă duce de partea cealaltă a uscatului dintre două râuri, de unde a doua zi dimineaţă devreme pleacă barca spre Santa Clotilde. Am o zi la dispozitie în Mazán. Mazán are două “hospedaje”, aşezate chiar faţă în faţă, lângă micul port. Hospedaje e un fel de ceva care nu îşi permite să se fălească cu numele de “hostel” sau “hotel”, dar are suficientă mândrie ca să îşi păstreze în nume sensul de loc care primeşte oaspeţi. Poate fi de la o cameră scorojită dar decentă cu un pat şi o masă, la un semi grajd cu un fel de pat. Oricum pe aici nimic nu scapă umidităţii crescute.
Oricum, am dormit de nu m-am văzut. La propriu
Camera în care aleg să dorm în Mazán e pe undeva pe la mijloc, aproximez. În realitate nu am de unde şti, pentru că nici unul din cele două hospedaje nu are ferestre la camere, iar lumina electrică funcţionează doar între 6 şi 11 seara, pe când îmi pierd vremea pe afară. Jos, o tarabă şi obiecte aparent de vânzare întinse până în capătul “magazinului” unde o fată şi un bătrân se balansează în hamace şi un copil se joacă cu un animal de junglă domesticit. Sus, după ce urci o scară îngustă în spirală, coridorul lung cu camere de închiriat aliniate de-a stânga. Apă curentă, în buda din capătul coridorului strâmt, curge suficientă cât să mă săpunesc şi să rămân aşa. Îndepărtez cât pot din săpunul pe care m-am bucurat mai devreme să îl pun pe mine cu ce rămâne pe ţeavă şi mă declar curată. Mă costă 10 soli să dorm aici la noapte. Uşa cam într-o râ
nă se încuie cu un lacăt mare, după ce dibuiesc că trebuie să o forţez putin ca să se apropie suficient de canaturi.
Telefonul fără fir și cum am ajuns vedeta satului în 60′
Femeia de la cârciuma cu inscripția Polleria Cardozo unde beau nişte bere peruană excelentă îmi spune că nu prea vin turişti pe aici, foarte rar. Am facut cunoştinţă mai devreme cu un băiat de la căpitănia portului, întrebând despre barca de mâine spre Santa Clotilde. Căpitănia e un cub de beton îngrădit pe trei laturi cu gard de sârmă, un antreu mic şi o cameră şi mai mică, în care băiatul se uita la televizor, trântit în hamac. Nu ştie prea multe despre barcă, mai bine mă duc să îl întreb pe patron, îmi explică cum ajung la casa lui. Mi-e lene. Mă întorc la terasa de pe malul apei. Între timp pare că tot satul a aflat cum mă cheamă, şi copiii mă strigă pe 
nume, mai întâi de la distanţă, apoi apropiindu-se şi recomandându-se cu voci serioase şi nume de cowboy, ca Jimmy, Jefferson (pronuntat Ieferson) sau Frank. La terasă fac cunoştintă cu Frank din Lima, inginer la una din numeroasele companii petroliere care îşi împart subsolul junglei, bogat în ţiţei şi nu numai (aur negru, dar şi aur galben, aud ulterior). Mă va însoţi la Santa Clotilde, unde aşteaptă analizele medicale ale indigenilor pe care compania urmează să îi angajeze.
Ei au spus