Peruano, clandestino – sau invers

Perú – dragoste de la prima bere

Ajungem, în sfarşit, la Tabatinga, şi răsuflu uşurată, din nou, incorect, deoarece aud ulterior că este considerată una din cele mai periculoase graniţe din lume, din caza incidentelor cu substrat de trafic de droguri şi alte cargouri de ai căror proprietari e bine să te fereşti. Totuşi persist în greşeală şi mă simt atât de bine, şi bem bere atât de relaxat împreună cu un peruan, un columbian şi un brazilian, încât de atâta laissez faire uit să-mi pun ştampila de intrare în Perú. Lucru pentru care, după 4 zile de ilegalitate involuntară, plătesc o şpagă de 60 de dolari la Iquitos, ca să evadez alternativei de a mă reîntoarce la punctul de frontieră de la Santa Rosa (sau, cum m-a corectat Țuțurică, Fanta Roza), peste gârlă de Tabatinga (~7 zile dus-întors).

Vaporul peruan de Amazon (da, sună ca numele unui animal viu, şi o să vedeţi de ce) e o specie cu totul diferită de cea întâlnită în Brazilia. (foto) Mai întâi, e mai mult albastru decât alb, mai mult ruginit decât lustruit, şi costă mai mult 50-70 de soli (idem lei) decât 100 de dolari. Se hrăneşte, ca şi pasagerii, cu apă din fluviu şi înghite mult mai mult cargo şi oameni decât ai spune că-i încap în măruntaie, privindu-l: oameni, găini, vaci, porci, câini, pisici, cărămizi deopotrivă, nu e mofturos. Căpitanul brazilian ţanţoş, îmbrăcat în uniformă, este înlocuit de mult mai pitorescul “El Patrón” în şlapi, pantaloni sumeşi şi bustul gol. De la Santa Rosa la Iquitos facem trei zile şi jumătate, cu opriri dese în toate satele, cătunele, sau pur şi simplu malurile de unde cineva flutură un tricou, semnul de autostop pe fluviu. Opririle, ce-i drept, nu durează ore, ca în Brazilia, ca să cobori şi să bei o bere două maxim şapte până pleacă din nou vaporul. Hamalii au o forţă şi o rapiditate prin nimic anunţată de constituţia lor fizică. Te uimeşte agilitatea cu care se caţără sau coboară malurile înalte, mâloase, ca apoi să facă echilibristcă pe scândura proptită de punte, cărând câte doi saci burduşiţi, un calup de cărămizi sau câte doi chiorchini uriaşi de platanos (banane verzi, mari, partea inferioară a inflorescenţei, folosite la gătit).

Dieta cu apa de Amazon

Rezervor de apă potabilă nu există pe vapor. Ingredientele pentru bucătărie se recoltează de pe mal, iar apa pentru mâncare, din fluviu. În timp ce îmi aştept rândul la budă (o cutie de fier găurit de rugină, vopsit albastru, unde o ţeavă coborâtă din tavan aproape deasupra vasului de WC închipuie duşul) un copil ţipă că-i e sete. Mama îi umple un castron cu apa tulbure venită la chiuvetă direct din fluviu, şi el bea cu nesaţ. Aceeaşi chiuvetă e folosită şi pentru îmbăiat copii mici. Înţeleg acum de ce brazilienii, un pas mai departe spre “civilizaţie”, scriau lângă toate chiuvetele de pe vapor “va rugăm nu îmbăiaţi copiii aici”. Vaporul e plin de la plecare. Totuşi continuă să se umple, pe masură ce avansăm, de parcă ar fi elastic: oameni, baloţi, lăzi, cărămizi, buchete de găini şi raţe, ligheane cu carne, mormane de platanos şi alte fructe, o vacă, două vaci, trei porci, câini, pisici, trebuie să fii atent pe unde calci ca nu cumva să striveşti mâna vreunui copil care se joacă la picioarele tale cu capace de cola. Să dormi în singura cabină disponibilă şi nu în hamac e o alegere proastă. Dacă stai în patul de desupra şi ai sub 170cm înalţime, si 30 laţime, ca să încapi, dimineaţa dai literalmente nas în nas cu procesiunea de gandaci de pe tavan – pentru că distanţa între pat şi limita de sus e cât să te ridici în capul oaselor. Ziua spaţiul de 170 pe 70 cm se încinge alungându-te pe punte până mult după apusul soarelui. Podeaua e subţiată de rugină până la rana perforată prin care poţi privi puntea inferioară. Arca lui Noe avansează astfel, groaie şi lăsată, dar mulţumită de sine şi într-un fel de nepătruns, fericită, pe apele de un auriu murdar, culoarea Amazonului, moştenită de la pamântul roşu.