Curajul si excentricitatea de a taia hartie

‎”Cu excentricitatea şi curajul caracteristice, Răzvan Antonescu s-a apucat să şi ardă puţin sulul, apoi să-l decoreze cu sfoară.” Este un citat dintr-un articol aparut in online-ul brasovean, care vorbeste despre un om pe care l-am crezut pana de curand prieten (vezi referirile la amicul tuturica din articole), si care si-a asumat fara sa intrebe si fara nici un pic de pudoare insemnarile mele despre calatoria in America de Sud (publicate partial in evz in 2009 si aici, pe blog), le-a facut sul (idee despre care se autoamageste, iar, ca i-ar apartine) si s-a apucat sa le vanda prin carciumi sub nume propriu. Felicitari croitorului Antonescu, pentru excentricitatea si curajul de a taia cu foarfeca 25 de metri de hartie!

Incredibil! America de Sud pentru 100 de lei!

Asa arata (impachetat, in planul doi, si desfasurat) obiectul in care am pus povestea Americii de Sud. Povesti din Brazilia, Peru, Ecuador, Columbia, Argentina, povesti pe care nu le gasiti in ghidurile turistice pentru ca nu stiu sau nu vor sa le spuna. Multi kilometri intinsi pe aproximativ 25 de metri de hartie. Munti, plaje, idei, doi romani si alte personaje, injuraturi, fericire, neprevazut si imprevizibil. Fiecare exemplar e unicat, impaturit, legat si decorat artizanal de mana calatorului. Daca vreti sa ne fiti alaturi in intamplarile prin care am trecut, impreuna si separat, timp de mai bine de jumatate de an, si sa ne sustineti in urmatoarele povesti pe care le vom scrie pentru voi, sau doar sa faceti un cadou inedit, trimiteti-mi un mail la greenday.13, pe gmail.com. Pentru 100 RON America de Sud e a voastra.

 Recomandare din partea autorilor: lectura acestor întâmplări este opţională, dar optimă între a treia şi a şasea bere. Dacă la bere mai beţi şi o cafea tare sau mai mâncaţi şi o pară sau un pepene roşu, vă invităm să folosiţi tot cartea în situaţii de urgenţă. Ne dorim chiar să o folosiţi. Citiţi-o. Inspiraţi-vă. Împăturiţi sendvişuri în ea. Aprindeţi focul în faţa cortului. Faceţi-o cadou prietenilor când rămân fără hârtie igienică. Folosiţi-o şi refolosiţi-o. E o carte populară, care vrea să se împrietenească cu voi, să râdă cu voi, să vă servească după puterile ei, nu să adune praf pe un raft de bibliotecă.  

Cu picioarele în noroi şi fruntea printre stele: Esteli, Nicaragua

Fiesta traditionala din Esteli, 1956

Cu picioarele goale în noroi şi fruntea printre stele, aşa mi-a apărut America Latină, şi Nicaragua exprimă cel mai bine asta în istmul precar al Americii Centrale. Noroiul nu l-a ales ea, dar nu-l dispreţuieşte.Pentru stele, se luptă dintotdeauna şi visează mereu la câte una.  Poate astfel reuşeşte să stea dreaptă între cer şi pământ, într-un echilibru hazardat şi tumultuos, fără să se rupă, visând visul imposibil al întregului.

Combin direcția aproximativ nord cu puțin presentiment și ceva informație adunată din surse împrăștiate prin jur (oameni, internet), și rezultă că următoarea destinație e Estelí (112.000 locuitori în 2005), orășelul din nord-vest despre care știu deocamdată doar că produce puros de înaltă calitate. “Puros” vine de la “tabaco puro” și nu desemnează altceva decât celebrele trabucuri pe care le fumau industriașii, humphrey bogarzii și mafioții în filmele americane alb-negru. (Nu stau să caut explicații, dar cred că peste 75% din turiștii pe

care i-am întâlnit în America Latină erau fumători). În anii ’60, cubanezii sosiți în exil au adus cu ei tehnica de rulare manuală și semințele de tutun care a devenit cu timpul baza economiei orașului. Fabricile pe care le detectezi după miros (nimic de-a face cu duhoarea artificială a țigaretelor industriale) în cartierul Rosario produc unele dintre cele mai aclamate mărci de trabucuri, pe care le poți achiziționa uneori direct de la poartă, cu 1-2 euro bucata. Tutunul preparat aici n-a auzit de aditivi iar aromele artificiale ar fi un afront la esenţa naturală. Turiștii din țările anglofone din nord vin cu liste de cumpărături întocmite de acasă pentru toți prietenii.

Am sosit la Estelí spre seară, în plină fiesta – în treacăt fie spus o imagine care deja devenise destul de obișnuită. “Avionul” (vezi chicken-bus, dar prefer să îi spun cum îi spun localnicii) mă lăsase pe Panamericana, şi de aici am sărit într-un taxi colectivo care a mai primit cu generozitate încă trei-patru pasageri volubili, cu treburi prin centru. Poate că am uitat, prinsă de certitudinea proprie, să precizez ceva despre oameni. Despre nicaraguanul care ne-a însoţit din San Jose până am intrat în Nicaragua, şi care s-a oferit să plătească o taxă pentru care nu aveam cordobas. Un om simplu, de la ţară, cu ditamai paporniţa în spate, si un zâmbet de două ori mai mare, care se întorcea acasă de la muncă în Costa Rica (bună parte din populația adultă face naveta la muncă în El Savador și Costa Rica). Poate e util să precizez că venitul intern brut pe cap de locuitor în Nicaragua e aproape de zece ori mai mic decât în România. Poate e util, poate nu, pentru că acolo oamenii par mai mulţumiţi cu viaţa lor, sau în

orice perete e un spatiu al culorii

orice caz surâd mai des şi mai natural. (Iubesc România, îmi pare rău să o văd contaminată de consumism şi de tristeţe, să văd oameni tensionaţi şi năuciţi de nevoi care nu sunt ale lor). Despre salvadorianul care, după ce i-am oferit o bere pe o zi călduroasă în San Juan del Sur, mi-a întors curtoazia a doua zi, fără să se aşeze la masă, şi a continuat să mă salute de oricâte ori mă vedea pe stradă. Despre toţi cei care întâlnindu-mă mi-au spus o vorbă bună, de duh sau utilă, în funcţie de subiect sau de circumstanţe, dar n-au rămas niciodată indiferenţi. Despre cei care m-au ajutat, m-au îndrumat, m-au făcut să râd sau să mă înduioşez. Despre columbienii care m-au invitat să petrec Crăciunul la ei acasă deși abia mă cunoscuseră cu o oră în urmă. Despre cei care m-au adăpostit fără să-mi ceară vreo plată, ca proprietarul de la o finca de pe insula Ometepe, din apropiere de o altă finca deţinută de nişte occidentali cu zâmbet fals care îţi cereau bani şi dacă dormeai în hamacul tău personal. Chiar şi despre cei puţini care m-au neliniştit, ca acel băiat de cartier din Granada (unde a petrecut o noapte înainte de Esteli), care, beat fiind şi de o insistenţă agresivă, îmi arăta tatuajele şi repeta, până am adormit cu vocea lui sunând de dincolo de placajul dormitorului, că dacă mă supără cineva să vin să-i spun lui că-l aranjează. Despre disponibilitatea de a comunica, de a ajuta. Despre capacitatea de a râde amplu şi liber, în afara limitelor impuse de regulile ostentaţiei şi demonstraţiei de forţă. De bunul simţ de a fi inteligent, nu şmecher (şmecherul este cel care crede că îi creşte IQ-ul dacă spune că alţii sunt proşti), idealist, nu cinic (cinicul este un fost visător care s-a dat bătut), simplu, nu superficial, umil, nu umilit, firesc, nu nevoiaş (toate nevoie noastre, ca parte din natură, în mod firesc sunt îndeplinite deja de natură; atunci când avem alte nevoi, care nu sunt îndeplinite de natură, n-ar trebui să ne supărăm).

Şi totuşi, să nu înţelegeţi greşit. Nicaragua nu este o naţiune de basm, doar zâmbet şi parfum şi dimineţi liniştite. Dimpotrivă, atunci când necesităţile i-au impus să acţioneze, a făcut-o, când a simţit cătrebuie să se revolte sau să reziste, a făcut-o, plătind preţul dizgraţiei puternicilor lumii care a adus un “nivel de trai” scăzut. Tragedia, cum spune Eduardo Galeano, e că acest pământ “dispreţuit şi iubit”, toată America Latină, trăieşte coşmarul periodic al amneziei. (Eu am văzut aici, fără să fac un efort, similitudini cu povestea României, dar cu mai multă pasiune şi acţiune).

Dincolo de rularea tutunului cubanez trăieşte povestea unui Estelí însângerat și tenace, care a pierdut peste 5000 de oameni în insurecțiile împotriva dictaturii ultimului Somoza și a Gărzii Naționale (create de SUA) la sfîrșitul anilor ’70*. Graffitiurile, sau mai degrabă picturile murale, dacă ne orientăm după tehnică, reprezentând imaginile lui Che Guevara (despre care, călătorind în America Cetrală, am căpătat impresia că este mai iubit aici decât în ţara lui de origine) şi ale lui Sandino colorează zidurile oraşului fără emfaza propagandei şi fără discriminare. La o stradă sau două de parcul central, un umil comedor (mic restaurant popular) e îmbrăcat în chipul lui Che, de la grindă până la asfalt, iar lângă el îşi face cartul, simbiotică şi ingenuă, o tarabă cu pepeni verzi.

*Puțină istorie a Nicaraguei, pentru că în România numele lui Sandino (1895-1934) rimează cu comunismul (vezi știrile de la radiojurnal despre mișcarea sandinistă). În Nicaragua, este iubit și azi. De fapt, revoluția lui Sandino, și ideologia lui, a fost una liberală (precizarea are importanţă doar pentru cei încă răniţi emoţional de amintirea a ceea ce a fost comunismul). Lider al rezistenței nicaraguane contra ocupării de către SUA, supranumit ‘general al oamenilor liberi’, Sandino a condus o mișcare constituționalistă care revendica identitatea națională și eliberarea Nicaraguei de sub tutela SUA. După nereușita invaziei marinei Statelor Unite, acestea au decis să schimbe strategia, obligându-i pe nicaraguani să lupte între ei, și a înființat Garda Națională, constituită iniţial de soldaţi ai marinei. Ironia istoriei face ca Sandino să cadă victimă asasinatului comandat de primul din dinastia de dictatori Somoza, pe atunci numit șef al Gardei Naționale, pentru ca aproape jumătate de secol mai târziu ultimul Somoza să fie îndepărtat în spiritul revoluției lui Sandino, cu contribuţia importantă a oraşului Esteli. Garda Națională, înființată de marina americană pentu a-și menține supremația și a opri avansarea lui Sandino, a fost și ea dizolvată după căderea dictaturii Somoza în 1979. Dacă ar fi să fac o comparație (imperfectă, ca toate comparațiile), Sandino este pentru Nicaragua ceea ce Cuza, Horea sau Avram Iancu sunt pentru România.